A ierta este un concept extrem de abstract față de care ne poziționăm diferit. Ce inseamnă să ierți? Să nu mai fii supărat pe celălalt? Să nu mai tresari la o anumită intonație a vocii sau la auzul unui anumit cuvânt? Să nu mai vrei să-l schimbi pe celălalt? Să te resemnezi? Să devii tolerant? Înseamnă să iubești? Înseamnă sacrificiu? Curaj?
Mie îmi place să simplific, să reduc conceptele abstracte la ceva palpabil și realizabil nu numai în planul ideilor cât și al vieții cotidiene. Astfel că, aș zice că a ierta înseamnă a da drumul, a elibera emoții și sentimente dureroare încapsulate, precum și pe cei care le-au produs. De multe ori nici măcar nu suntem conștienți de aceste emoții, pentru că, atunci când le-am trăit au fost prea intense, ne-au copleșit, ne-am simțit amenințată întreaga noastră structură interioară, și, inconștient am ales să le izolăm. Le-am pus într-o capsulă, într-un sertar, sub cheie și am scris cu litere stacojii „pericol MARE, a nu se deschide”.
Am închis emoția, uneori și evenimentul care a generat-o, sperând le uităm. Însă niciodată nu se pot șterge toate urmele. Un miros, o vorbă, o anumită privire, o nevoie trezesc în noi reacții puternice – pentru că deși nu realizăm, mintea le asociază cu sertarul pe care scrie „pericol MARE”. La fel și cu persoana care ne-a rănit: atunci când o revedem, simțim că ceva nu este în ordine, că există ceva între care se cere clarificat, adus la lumină, confruntat.
De cele mai multe ori sertarul și legatura cu sertarul durează din copilărie. Am crescut preluând convingeri și feluri in care trebuie să fim, ce se cade, ce nu se cade de la ceilalți – chiar de la cei care ne-au rănit. Ne creem despre noi imaginea cuiva care a meritat ce i s-a întâmplat, sau a cuiva rău, nerecunoscător pentru ce i s-a oferit. Ajungem confuzi: corpul și sufletulf ne spun că doare, că nu este bine, dar autoritatea exterioară ne spune că nu e adevărat, suntem mici, defecți, ne vor părăsi, renega, vom ajunge pe străzi dacă mai vorbim prostii. Și, de frică, închidem și vocea propiei conștiințe într-un sertar. Sub cheie, și scriem cu litere stacojii „pericol MARE, a nu se deschide”.
Și pășim mai departe în viață. Devenim mari, dar tot ni se întâmplă să reacționăm disproporționat la anumiți stimuli (vorbe, priviri, locuri întunecoase). Ni se va spune că e vremea să ne maturizăm, să ne purtăm ca niște adulți ce suntem, că doar nu mai suntem copii. Sau ni se va spune să nu ne mai plângem de trecut, de ce nu suntem în stare să trăim în prezent? – dar nu putem; pentru că acolo, în sertare, sub cheie, sunt emoțiile și vocea și conștiința unui copil și vor să iasă – dar încă nu știm, pentru că nu am învățaț să ne dăm voie să căutăm cheia.
Ajungem să ne întrebăm ce ni se întâmplă, de ce? Suntem prea slabi de nu ne putem controla emoțiile? Am innebunit noi sau cei din jur? Începem să căutăm răspunsuri, sensuri, evenimente. Chiar și fără să fi avut intenția, suntem într-un proces de eliberare. A durerii, a fricii, a tristeții.
Probabil că ajungem față în față cu cei care ne-au rănit – uneori vom purta cu ei un dialog imaginar, alteori real… și realizăm că am suferit nu neapărat pentru am fi pățit fizic ceva rău, ci și pentru că NU am avut parte de ceva ce ne-ar fi trebuit (siguranță, înțelegere, recunoaștere, iubire).
Și pas cu pas, începem să ne dăm voie să trăim emoțiile. Învățăm să le recunoaștem, să le trăim, și nu neapărat să le manifestăm (de exemplu, dacă suntem furioși pe cineva, vom învăța să identificăm, să vorbim cu furia, nu să ne lăsăm copleșiți de ea, să luam o bâtă și să spargem geamurile celui pe care suntem furioși). Trăind emoțiile, le eliberăm.
Similar, dar mai complicat este cu persoanele. Există persoane care simțim că ne-au rănit atât de tare încât pur și simplu nu avem dorința de a ne apropia de ele, cu atât mai puțin capacitatea de a ierta, pentru că încă nu știm că a ierta ceva petrecut în trecut nu înseamnă a-i da celuilalt libertatea de a ne răni iar și iar. Suntem adulți, învățăm să trasăm limite, să le impunem celorlalți, să le respectăm.
Iertăm pe cineva pentru ce ne-a făcut în trecut, pentru acel lucru anume, și nu pentru cele ce nu s-au petrecut încă! Îl oprim, nu îi mai dăm voie să ne mai rănească, și astfel, iertarea capătă o mare valoare pentru prezent și viitor. A ne da voie să simțim, să ne exprimăm, să confruntăm și să stingem ranchiuna și furia față de un altul, ne eliberăm de acestea. Altfel, nu mai trăim agățați de trecut, si iertarea vine ca o actiune conștientă și deliberată de a renunța la resentimente sau dorința răzbunare față de o persoană sau un grup care ne-a făcut rău. Nu are importanță dacă merită sau nu acest lucru – eliberarea este a noastră. Celălalt poate trăi în remușcări sau ignoranță, nu trebuie să aibă legătură cu noi.
Când iertăm, nu înseamnă sa trecem cu vederea sau negăm gravitatea unei jigniri. Iertarea nu înseamnă să uităm și nici să scuzăm sau să iertăm ofensele. Deși iertarea poate ajuta la repararea unei relații deteriorate, nu ne obligă să ne împăcăm cu persoana care ne-a făcut rău sau să o eliberăm de răspunderea.
Iertarea ne poate aduce liniște sufletească și ne eliberează de furie și este important deoarece furia corodează credința că ni se poate întâmpla ceva bun!
Iertarea este un proces personal. Nu e ușor, dar merită. Nu ni se poate impune, și nici deturna s-o facem pentru alții. Își are timpul și ritmul său.
