Divorțialitatea pe plan mondial cunoaște o creștere începând cu anii 1970, însă cu variații semnificative între țări. În România ultimilor 30 de ani, cazurile de divorț aproape că s-au dublat. A fi părinte singur devine o realitate obișnuită și în creștere în ultimele decenii.
Pe de o parte, asistăm la o „normalizare socială” a divorțului, iar acceptarea socială, reducerea stigmatizării urmare a acestuia reduce într-o anumită măsură efectul acestuia asupra echilibrului psihic al celor implicați. Totuși, nu într-o măsură suficientă încât să nu constatăm o creștere direct proporțională a dificultăților de adaptare, în special al copiilor, la noua realitate familială. Pe de altă parte, biserica (ortodoxă) își menține poziția de apărător al familiei, de a accepta divorțul doar că o ultima soluție, și doar într-un număr restrâns de cazuri. Această ambivalența nu simplifică efectele divorțului nici asupra părinților, nici asupra copiilor, într-o țară în care 86% a populației declara că sunt credincioși ortodocși.
Când este divorțul necesar, „răul mai mic”? Care este impactul separării sau continuarea căsniciei dintre doi adulți aflați într-un permanent conflict asupra dezvoltării copilului?
În primul rând, divorțul este legat de un conflict (escaladat la nivel „ireconciliabil”) între adulți. Între acei adulți care sunt în centrul universului copilului, acei adulți de care depinde siguranța fizică și emoțională a copilului, acei adulți care sunt primele modele de viață și relaționare ale copilului.
Divorțul nu este un eveniment punctual, ci este cel mai adesea un proces care începe cu câțiva ani înainte de separarea legală și de cele mai multe ori implică conflicte între părinți, și continuă după separare, prin încercarea de adaptare la o nouă realitate. În acest proces, copiii, fie vor trebui să-și găsească o cale de înțelegere, de raportare la o realitate mereu schimbătoare, prin forțe (psihice) proprii, fie vor fi angrenați ca mici soldați în lupta adulților.
Teama de abandon este emoția de bază a copiilor în contextul separării si a conflictului interparental, amenințând și afectând securitatea emoțională, puntea de legătură a copilului cu lumea. Familia joacă un rol de ocrotire, asigurând supraviețuirea copilului, constituind nucleul unui sistem social de apărare. Într-un mediu conflictual, copilul este nevoit să-și dezvolte unui sistem de identificare eficientă ale unor potențiale amenințări (chiar din partea familiei) adoptând un comportament reactiv pentru evitarea sau dezamorsarea amenințării. Costul adaptării la conflict sunt niveluri de teamă și vigilență crescute, atitudini de lupta, fugă, încremenire, dezangajare și/sau demobilizare afectând negativ dorința de explorare, afiliere, ocrotire.
De asemenea, dificultățile financiare, relaționale, emoționale, pot duce la scăderea randamentului școlar, implicare socială, încredere ș.a.m.d.
Totuși, concluzia a numeroase cercetări este că divorțul în sine nu are un impact asupra adolescenților în sensul direcției de dezvoltare (aceasta fiind deja trasată prin factori educaționali și de mediu), dar are un impact pe termen scurt și mediu asupra gradului dificultate în depășirea crizelor specifice acestei etape.
Articolul alăturat este bazat pe cercetări internaționale recente, și pe un studiu comparativ realizat pe un lot de adolescenți din mediul urban, ai căror părinți sunt fie divorțați, fie în relații conflictuale, fie armonioase, și cuprinde răspunsuri ale celor care se întâlnesc, discută, sau doar ascultă problemele acestora, precum și rezultatele unor chestionare la care au răspuns adolescenții.
Articolul a fost publicat în Journal of Communication and Behavioural Sciences , sau descarcă chiar de aici articolul complet.
Pentru o analiză personală, specifică a unei situații, pentru adolescenți sau părinți, putem stabili o programare în cabinet, sau pe online.
