Avem relații frumoase, armonioase, care ne însuflețesc, ne dau aripi, loc de explorare, pentru creativitate, reflexie, linişte.
Relații bazate pe iubire și încredere. Sau nu: relații care sunt create și menținute de frică, datorie, rușine, vină sau chiar trădare. Și mai există aşa-numitele relații “Tom si Jerry”, în care lupta, cearta, taxarea greșelilor primează până în momentul în care apare o amenințare din afară, moment în care cei aflați pană atunci în opoziție devin aliați.
Radiografia relațiilor poate deranja, durea, pentru că uneori, sub un strat de convingeri, dorințe și credințe ideale poate sta, de exemplu, frica de abandon, nevoia de dominare sau conștientizarea simțului datoriei deghizat în iubire. Explorarea acestora este un drum pe care pășim cu paşi mărunți, fiind, în primul rând, un exercițiu de sinceritate cu noi înșine. Ideal este să fim pregatiți să înfruntăm realitatea fără filtrul dorințelor sau al idealizării; de exemplu, vom recunoaște, poate, că persoana idealizată, acel prieten ideal este un manipulator în a cărei amăgiri am crezut și am vrea să credem în continuare, pentru că, altfel, ar însemna să ne recunoaştem că am greșit în aprecierea noastră şi ne e tare greu să ne mai putem ascunde de noi înşine.
Cunoaşterea, conștientizarea atrag după sine schimbări. Aceste schimbări într-o persoană generează, în cascadă, schimbări şi la cei din jurul ei (mergând pe exemplul “prietenului ideal”: când ne dăm seama de dinamica nefavorabilă a relației, nu vom mai putea fi aceiași. Iar acest lucru se va resimți de la modul în care răspundem la un simplu salut până la o întrebare ). Deseori cei din jur nu sunt pregătiți pentru aceste schimbări în același ritm și moment cu noi, astfel că tendința firească este să încerce să păstreze lucrurile neschimbate pentru ei, implicit şi pentru noi. În funcție de tipul relației, vom fi susținuți în demersurile noastre sau nu, fiind împiedicați în orice fel posibil (învinuire , umilire sau chiar rușine) să devenim noi înșine.
A pătruns în limbajul oarecum curent expresia “relație toxică” – relații aparent amabile, binevoitoare, pline de zâmbet, politețe și înțelegere, dar în cadrul cărora (nu ştim de ce) simțim profund supărare, răutate sau o furie mocnită. Falsitatea sau duplicitatea ascunsă bine sub maniere, sub acel popular “știe cum să dea bine” este toxică, simți o manipulare căreia nu i te poți opune, căci nu se vede, este doar în simțurile tale și, adesea, simțurile îți sunt minimizate, falsificate fix de către aceleași persoane sau de către cei pe care i-a “convins” că este idealul. Dar ceea simțim este real, este un “atac” din partea celui care se preface (chiar dacă nu caută avantaje directe de la noi, ne distruge una dintre cele mai valoroase instrumente de navigare prin societate: recunoașterea intențiilor celorlalți și încrederea în propriile noastre intuiții, senzații şi emoții).
Vă propun un exercițiu: imaginați-vă alături de familie, prieteni, cunoscuții semnificativi, la sărbătorirea unei recolte: fiecare are un rol – unii aranjează masa, alții prepară, se joacă, vorbesc – o imagine a “comunității”. Şi urmăriți, imaginar, cu atenție, în funcție de ce sau cum îi știți pe fiecare, ce rol i se potriveşte: este cel/cea care servește sau e servit/ă; care caută bucata cea mai bună/ mare; care se asigură ca toți sunt bine; care are mereu ceva de comentat; cine vorbește cel mai tare, cine se simte stânjenit sau marginalizat. De cine “se râde”, cine este “hărțuitorul” sau cine este “jovialul”. Care sunt alianțele. Cu cine vă simțiți confortabil, cu cine vorbiți din politețe, față de cine simțiți un disconfort, chiar și o amenințare. Percepem vreo nedreptate? Dezechilibru? Nu neapărat față de noi, ci în dinamica lucrurilor care se derulează, imaginar, în fața ochilor noștri.
Şi, atunci, se pune întrebarea, dacă sau ce decidem să facem. Putem riposta (cu ostilitate, agresivitate pasivă, sabotaj) aducând în joc același tip de energie. Putem spune “nu mulțumesc, nu mai accept să intru-n acest joc”. Putem vedea ce anume din noi este “atins”, ce anume ne generează reacțiile pe care le avem.
Când avem pacea noastră, suntem capabili ca doar să observăm relațiile, toxicitatea, să ne dăm seama dacă vrem sau nu să mai trăim cu/alături de ea/el, să ne permitem să fim mai permisivi – căci știm că uneori conflictele apar în zonele alb-negru, compromisul este in zona gri. Însă nu putem merge pe compromis cu cei care “joacă” alb-negru. Putem să ne permitem să decidem ce facem noi. Avem puterea sa decidem pentru noi înșine.
Legăturile pe care le formăm cu oamenii, cu grupul au fost esențiale în evoluția noastră și rămân foarte importante. Din ele ne luăm si ne consolidăm capacitatea de a supraviețui fizic și financiar, de a ne apăra și proteja. Din modelul social ni se creează într-o anumită măsură instinctul de a fugi sau de a lupta, de a ne revolta sau risca.
Limitele grupurilor (familiale, sociale, de muncă) au devenit mai flexibile, mai permisive. Regulile intragrup sunt mai puțin rigide. Ne putem revolta şi putem contribui la “modernizarea” structurilor interne, rămânând împreună, evoluând împreună. Sau putem alege alte grupuri, organizații, alte orașe, țări alături şi în care să ne regăsim, să ne integrăm, să creștem.
