Ajungem la perioada în care lucrurile din viață sunt oarecum așezate , avem un traseu profesional, familial, credite și avem o oarecare predictibilitate pentru urmatorii câțiva ani. Dar parcă ceva nu-mi mai place, simt o lipsă de exuberanță, poate nemulțumire, nu mă mai recunosc sau nu mă regăsesc în viața mea sau în oglindă. Ce se întâmplă?
Fie că ne place, fie că nu, ne schimbăm – fizic, comportamental, emoțional, social. Ne schimbăm zi de zi, an de an, astfel că schimbările sunt mai puțin sesizabile, dar se cumulează și ies la suprafață când ajungem să avem perioade mai stabile.
Este perioada în care compromisurile făcute în perioada adolescenței și a maturității timpurii cer să fie reanalizate: ne-am straduit să ne încadrăm în cerințele și așteptările unui anumit mediu (adică familie, societate, loc de muncă), și am făcut-o cum am știut mai bine. Însă s-a schimbat atât mediul, cât și noi. Astfel, ceea ce era satisfăcator acum 20, 30 de ani este sursa unor nemulțumiri astăzi: un loc de muncă bine plătit, ordonat fizic și procedural este posibil să înceapă să ni se pare restrictiv, îngrăditor. Regulile care ne ajutau să ne orientăm – să știm când ne-am făcut treaba bine, unde suntem și unde putem ajunge pe scara ierarhică au ajuns să ne încurce , nu neapărat pentru că regulile și previzibilitatea sunt depășite, ci pentru că, undeva în străfundul nostru este un spirit de anteprenor sau pentru că meseria aleasă nu a fost ceea ce ne-am fi dorit. Și este perfect normal ca pur și simplu să vream altceva: viața activă a unei persoane este de zeci de ani. Să privim în urmă: câte s-au schimbat în ultimii zece ani? Oare nu ar fi ciudat să NU avem o problemă în a face același lucru iar și iar până la pensie? Să devenim plictisiți, blazați, lipsiți de viață și vitalitate?
Apare (și fugim rapid de) gândul că îmbatrânim… Când aveam 15 ani cei de 40 erau deja expirați. Da, însă, așa cum scriam mai sus, totul se schimbă: a avea 40+ ani azi e altfel cu a fi avut 40+ ani cu 2-3 decenii în urmă. Azi, la 40 de ani începem o nouă carieră, ne regăsim pasiunea pentru escaladări din adolescență, ne înscriem la cursuri de dans sau pictură, începem să scriem sau să-i ghidăm pe alții. Este o perioadă în care începem să ne facem loc pentru noi în gândurile noastre și putem decide cum vom petrece următorii zeci de ani.
A lua decizii poate fi uneori înspăimântator. Pentru că asociem decizia cu o schimbare și implicit cu a fi sau acționa diferit. Deciziile vin la pachet cu responsabilitatea și e posibil ca nu schimbarea să ne infricoșeze, ci responsabilitatea, prietenă la cataramă cu vocea care rostește „din cauza MEA ….” . A nu schimba nimic este tot o decizie, este un mod conștient de a accepta lucrurile așa cum sunt, preferabil cu mai multă înțelegere și claritate.
Un alt aspect al acestei perioade este că ne dăm seama că facem fix ce ne-am jurat că nu vom face, că nu o să ajungem ca mama sau tata sau mătușa aceea afurisită sau bunicul ranchiunos. Și cu cât ne străduim mai tare să nu mergem în acele direcții, cu atât suntem mai provocați de evenimente, cuvinte, gânduri.
Perioada de la mijlocul vieții este cel puțin la fel de provocatoare ca și adolescența, când trebuia să alegem un parcurs al vieții. La 40 plus ani trebuie să decidem încotro ne îndreptăm cu restul vieții. Nu mai suntem supuși aceluiaș tumult de emoții deoarece am învățat să le gestionăm, însă teama de necunoscut, de a lua decizii „incorecte” este prezentă. Mai mult ,e posibil ca în adolescență să fi decis ca anumite dorințe, nevoi ale noastre să nu fi fost potrivite, și să le fi ascuns cu grijă. Iar acum vor să fie re-evaluate, să iasă din ascunzătoare. Sunt roluri sau părticele ale noastre fără de care nu suntem compleți, care vor să-și regăsească locul în personalitatea noastră.
Cum trecem peste această perioadă?
O variantă este să ne opunem provocărilor, o alta este să mergem alături de ele – să ne uităm, să ascultăm, să simțim ce semnificație au, care este mesajul. Să ne dăm voie să ne uităm la ceea unii numesc umbră, aducând câte puțină claritate, întelegere, compasiune, crescând astfel partea noastră care simte vitalitate, împlinire, dorința de a fi cu ceilalți, de a contribui la viața celor din jur cu ceea ce SUNTEM, nu cu ceea ce încercăm să părem.
Partea bună a tuturor acestor modificări este că apar treptat și dacă le înțelegem le putem lua pe rând. Pentru a ne putea privi viața dintr-o perspectivă mai largă sau cu un pic de detașare, putem fi susținuți de un psiholog sau psihoterapeut, pentru consiliere, dezvoltare personală, descoperirea și rezolvarea situațiilor care sunt la originea nemulțumirilor noastre ,în funcție de obiectivul individual al fiecăruia.
