Aud, citesc foarte des despre „vindecare”, călătoria de vindecare; vindecarea rănilor; a traumelor din trecut. Și trebuie să recunosc că prima mea reacție este să întreb „ce sau cine este bolnav de trebuie vindecat?”. Vindecarea se leagă de o boală, de o rană, de un traumatism. Și în cazul „oamenilor puternici”, acestea nu există. Trecem biruind prin încercările vieții dând la o parte obstacole și slăbiciuni, ridicând ziduri de apărare, fortărețe și sisteme de alertare.
„N-am nevoie de vindecare! Nu sunt bolnav, nici rănit, nici nu sufăr!” „Traume??? Ce traume? Astea-s pentru cei slabi! Eu sunt puternic!”
Așa este. Sunt de acord. Nu suntem nici bolnavi, nici răniți, nici suferinzi. Am trecut prin multe situații de toate felurile, și am supraviețuit, suntem aici, în viață. Am învățat să ne ferim de durere, să ignorăm rușinea, să toleram nedreptatea, să trăim cu vinovăția, să negăm că am fi fost abandonați. Și după ce am aplatizat aceste potențiale trăiri dureroase, constatăm că ne lipsește bucuria, pofta de viață, exuberanța.
Și, în mod conștient, plecăm în căutarea fericirii (niciodată în căutarea vindecării). Unde sunt fericirea, bucuria, dorința, împlinirea? Le-am lăsat în urmă, le-am dat la schimb cu altele: e posibil să ne fi sacrificat pentru binele cuiva. Sau să ne fi resemnat că nu merităm mai mult, nu putem mai mult, nu are rost să dorim să fim acceptați, iubiți, apreciați pentru ceea ce suntem. Luăm ce e dsiponibil, renunțând la o parte din noi. Și cu fiecare experiență lăsăm în urmă acea parte din noi care simte o nevoie profundă (care știm că nu va fi satisfăcută).
Iar în căutările noastre vom găsi dorințele, visurile, aspirațiile noastre abandonate. Întâlnirea cu acestea este dureroasă, și această durere se cere vindecată. Așa cum am învățat să renunțăm la părți din noi, trebuie să învățăm să le primim înapoi. Partea care poartă în sine speranța că suntem de iubit, este cea care ne aduce și bucuria de a ne ști valoroși, de apreciat, că merităm, că însemnăm ceva pentru cel puțin încă o persoană!
Vindecarea înseamna cunoașterea și recunoașterea punctelor dureroase, acceptarea lor pentru ca să ne putem trăi viața, primind micile bucurii, momentele de liniște sau seninătate. Vindecarea este de fapt o călătorie al cărei scop este regăsirea viselor abandonate, emoțiilor reprimate, a parților încremenite de vină sau rușine. Călătoria nu este liniară – o luăm pe ocolite, cu precauție, teamă, curiozitate. Ne creem noi trasee în timp ce ne învârtim în jurul unor repere noi până când acestea devin familiare.
Nu ne putem grăbi vindecarea. Vă invit să abordați recuperarea, revitalizarea într-o manieră lentă și constantă – astfel, vă construiți încrederea în dumneavoastră și în proces.
Nicio schimbare acceptabilă și durabila nu apare peste noapte, ștergând tot ce a fost, aducând ceva nou. Astfel de schimbări sunt înfricoșătoare pentru că aduc ceva nefamiliar, necunoscut, față de care nu știm cum să reacționăm. Tendința noastră firească este să ne fie teamă de nou și necunoscut – iar scopul psihoterapiei nu este să readucă pe scenă situații de fugă sau luptă, ci să creeze premisele faptului că „se poate și altfel”.
Schimbările nu presupun drame! Nu inseamnă, de exemplu, abandonarea realizărilor, a familiei etc, ci pot însemna înlocuirea etaloanelor față de care ne judecăm viața: să nu ne mai raportăm la un ideal (sau normal) din romane, sau filme, sau basme, ci să privim contextul nostru personal. Schimbând perspectiva, nu vom mai plânge după ce nu avem, ci maximizăm ce avem.
